Un articol despre povești și oameni-eroi

Aș dori să încep acest articol cu o frază care mi-a rămas întipărită în minte de la vizionarea filmului Copacul Dorințelor: Amintiri din Copilărie.

Probabil mulți dintre voi ați văzut trailerul și poate l-ați remarcat prin prisma prezenței lui Matei Dima (BRomania) în distribuție. Recunosc, așa mi s-a îndreptat atenția către el acum câteva luni, dar nu numai din acest considerent.

Vă spun sincer, nu mă consider o așa mare cinefilă și filmele românești nu sunt întotdeauna pe lista mea de alegeri. Însă Copacul Dorințelor mi s-a părut primul film românesc pe care l-aș plasa probabil la nivelul filmelor internaționale. Nu zic că a fost perfect, nu cred oricum că există filme perfecte. Dar a fost atât de uman, încât am depășit în sala de cinema percepția aceea – că urmăresc un film care derulează pe un ecran mare. A depășit efectiv limitele “sticlei” și cred că ceea ce a contat a ajuns unde trebuie.

Câteva informații despre Copacul Dorințelor: Amintiri din copilărie

Copacul Dorințelor este primul film de familie cu caracter fantastic produs la noi în țară în ultimii 30 ani. De asemenea, este un film caritabil pe care nu l-am perceput 100% ca o dramă, având o acțiune emoționantă, umană care îndeamnă la păstrarea speranței pentru depășirea momentelor dificile.

Este inspirat din fapte reale și îmbină într-un mod total profesionist acțiunea cu poveștile copilăriei. Așa cum este sugerat din titlu, vorbim despre poveștile din capodopera românească Amintiri din copilărie de Ion Creangă.

Acest film a fost realizat în regia lui Andrei Huțuleac, după un scenariu scris de Mihai Mănescu, Andrei Huțuleac și Matei Dima. Produs de Prietenii Casei Speranței, Colorbitor, Viva la Vidra și Chainsaw Europe, Copacul Dorințelor are nota 8.2/10 pe IMDb.

Acțiunea filmului se concentrează pe povestea Marei, o fetiță de 12 ani care este diagnosticată cu o formă agresivă de cancer. La recomandarea medicului, ea ajunge la Hospice Casa Speranței – un loc destinat copiilor care trec prin aceeași problemă ca ea.

Tot acolo, ea descoperă Copacul Dorințelor unde experimentează o lecție de viață cu adevărat valoroasă. Atunci când crezi cu adevărat în ceva, acel ceva se va împlini. În cazul ei, poveștile au prins viață și nu doar atât. Bucuria vieții și valoarea fiecărei clipe au devenit două elemente pe care le-a purtat cu ea în fiecare aventură. Cel puțin asta a învățat de la Nică, protagonistul cărții ei preferate.

Ce mesaj mi-a transmis filmul

Pentru mulți, viața reprezintă o adevărată provocare și cred că este important cum alegi să abordezi această provocare mai departe. Cred că scopul filmului nu a fost numai de awareness și actul caritativ în sine. Zic acest lucru pentru că am avut impresia că s-a pus în permanență accentul pe percepție.

Mai aruncați o privire la cele două citate. Pentru a depăși orice obstacol ai nevoie de o percepție care să te ajute în acest sens. Pentru Mara nu au mai existat dureri în aventurile ei din Humulești cu Nică – a ales să privească lumea drept o poveste frumoasă. Tot în contextul percepției, vreau să vă povestesc despre o femeie minunată pe care am întâlnit-o după ce am stat internată peste noapte la Spitalul Universitar din București.

Această femeie este și mamă, și bunică și are 65 ani. În urmă cu ceva timp i s-a dat vestea că are cancer și că trebuie să urmeze o serie de ședințe de chimioterapie și o intervenție chirurgicală. Cred că oricine la primirea unei asemenea vești simte cum lumea i se prăbușește. Dar această femeie și-a propus altceva în detrimentul disperării.

În fiecare zi s-a pus pe tricotat. În mijloacele de transport, acasă, la doctor în sala de așteptare, peste tot a tricotat. Mi-a zis că niciodată nu termina vreo căciulă, șosetă sau alte articole în ziua respectivă. Mi-a zis: Nici vorbă să termin ceva seara! Când puneam capul pe pernă, îmi ziceam că TREBUIE, obligatoriu, să mă trezesc a doua zi să le termin și să mă apuc de altele.

Și a trecut peste acest coșmar având o percepție pozitivă, mânată de o motivație extraordinară de luptă.

În loc de concluzii…

Profit de această ocazie să vă mărturisesc că la finalul filmului m-am simțit rușinată. Mi-a fost rușine de momentele în care am simțit că trec printr-o “dramă” sau că sunt gata să clachez psihic.

Viața este singurul lucru al cărui termen de expirare nu îl cunoaștem, iar cel mai valoros lucru pe care îl poți face este să prețuiești clipa. Asta este o lecție pe care o dă filmul Copacul Dorințelor – recunoștința pentru fiecare clipă și celebrarea vieții.

Dacă nu ați văzut acest film, vi-l recomand. Dacă l-ați văzut, lăsați-mi în comentarii cu ce impresie ați plecat voi de la film.

Pe curând!

Teodora